Romania lui Dan Puric - Speranta moare ultima

Uniunea Europeana o noua URSS?
Cuvant inainte-Vladimir Bukovski

Logica îmi spune că, odată dispăruţi de pe faţa pământului cei doi duşmani ireductibili ai mei - Uniunea Sovietică şi sistemul ei comunist - eu ar trebui să fiu cel mai fericit om din lume. Or, lucrurile sunt departe de-a sta aşa. Am văzut cu oroare cum a renăscut Leviatanul pe care-l crezusem mort şi îngropat, monstrul care a devastat atâtea ţări, a subjugat atâtea popoare şi a distrus generaţii întregi înainte de-a binevoi să se prăbuşească - speram noi - definitiv.

De cincisprezece ani încoace, el reapare sub alte şi alte forme, folosindu-se de străvechile-i trucuri. Ca să-şi atragă sprijinul popular şi să-şi paralizeze adversarii, el se împăunează cu atributele păcii şi ale progresului, ale viitorului luminos şi prosperităţii veşnic promise. Aşa cum URSS, “uniunea de nezdruncinat a republicilor libere”, cum spunea imnul sovietic, a fost creată cândva pentru a aduce fericire omenirii, iată că o nouă Uniune hegemonică e pe punctul să vadă lumina zilei. Precum predecesoarea ei sovietică, ea afişează nobilele principii ale libertăţii, progresului şi drepturilor omului. Şi tot ca străbuna Uniune Sovietică, noua Uniune se foloseşte de aceleaşi argumente specioase pentru a-şi asigura perenitatea şi a discredita din start orice critică. De vreme ce Uniunea reprezintă viitorul, vezi bine că toţi cei care i se opun sunt nişte retrograzi. Iar dacă partizanii ei sunt paşnici şi generoşi, automat rezultă că adversarii nu pot fi decât nişte fiinţe meschine, nişte cârcotaşi, pe scurt, nişte inşi nefrecventabili. În Rusia sovietică, opozanţii erau numaidecât taxaţi ca “duşmani ai poporului”. De bună seamă că în Europa occidentală nimeni nu ar îndrăzni să utilizeze tocmai o astfel de formulă pentru a-i desemna pe cei refractari la ideea de Uniune. Dar atunci când adepţii Uniunii sunt puşi în dificultate nu atât de argumentele adversarilor, cât de însăşi realitatea curentă, ispita de-a arunca respectiva anatemă devine foarte puternică.

Toate acestea au apărut cât se poate de limpede cu ocazia dezbaterilor pentru ratificarea Tratatului constituţional pe care guvernele europene şi tehnocraţii de la Bruxelles au crezut că-l pot impune voinţei popoarelor. Din fericire, “nu”-ul francezilor şi olandezilor la referendumurile organizate la 29 mai şi, respectiv, 1 iunie 2005, a întrerupt provizoriu procesul integrării europene şi construcţia noului monstru similar defunctei URSS.

Prea puţin contează acum faptul că o parte a opozanţilor francezi faţă de ideea Tratatului au făcut-o din raţiuni eronate: considerând că luptă împotriva unei Europe liberale, conivenţa (care odinioară ar fi fost calificată drept marxist-leninistă) dintre extrema stângă, comunişti şi partea socialiştilor rămasă la stadiul luptei de clasă, avea să dea o primă lovitură monstrului socialist care-şi visează renaşterea din cenuşa eşecului înregistrat la fruntariile eurasiatice.

Este, ce-i drept, prematur să strigăm “victorie”! Sigur, partizanii integrării în marş forţat au suferit o înfrângere grea, dar lupta n-a fost deocamdată decât o simplă hărţuire a leviatanului. Chiar dacă aroganţa le interzice să conceapă eşecul final, pregătindu-şi, deci, poziţiile de retragere, ţinta lor a rămas la fel de clară. Ei îşi strâng rândurile şi se disciplinează în vederea viitoarei ofensive. Nu de alta, dar utopia n-are moarte.

În Europa sunt în plină activitate aceleaşi forţe care au construit monstrul de birocraţie care a fost Uniunea Sovietică vreme de şaptezeci de ani - de la naşterea sa în vâltoarea primului război mondial, din lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917, urmată de războiul civil, până la disoluţia celei ce se pretindea “a doua superputere mondială”, în urma farsei reprezentate de “puciul forţelor reacţionare” din august 1991. Ele nu visează altceva decât renaşterea Uniunii sovietice sub forma Uniunii europene.

Privind din afară, la prima vedere, între cele două entităţi nu există nimic în comun. De o parte, dictatura; de cealaltă, democraţia şi libertatea. De o parte, mizeria; de cealaltă, prosperitatea. De-o parte, sclavia popoarelor, de cealaltă, libera lor aderare la o construcţie federală. Sau confederală, pentru că nimeni nu ştie prea bine ce se doreşte. Numai dacă n-o fi vorba de vreo “uniune liberă de republici suverane”. Trebuie să fim de acord că această din urmă formulă, care ar fi, desigur, în graţiile tuturor “suveraniştilor” din toate ţările europene, este chiar cea care definea oficial URSS.

Scopul modestei mele lucrări este de-a arăta cum, sub acţiunea acestor forţe, o Piaţă comună de state libere şi suverane s-a transformat încetul cu încetul în schiţa unei noi URSS, una diferită de cea veche, mai soft şi în perfectă adecvare cu ideile dominante ale epocii noastre, pe care le deturnează în vederea construirii unui sistem final la fel de patogen şi liberticid precum modelul ei.

Falsa moarte a Leviatanului

1. Cine a câştigat războiul rece?

În urmă cu douăzeci de ani, preşedintele Ronald Reagan declara curajos că sistemul comunist va sfârşi la groapa de gunoi a istoriei. La vremea respectivă, cuvintele sale profetice au fost primite, în Statele Unite şi în întreaga lume, cu o gamă variată de reacţii, mergând de la prudenţă la batjocură, potrivit poziţiei politice a fiecăruia. Ele au suscitat, totodată, torente de indignare în rândul prietenilor şi tovarăşilor de drum ai URSS, care au condamnat imediat noua dovadă de “isterie antisovietică”. Două decenii mai târziu, majoritatea comuniştilor s-au deghizat în “social democraţi” (Partidul Comunist Francez reprezintă o excepţie notabilă), în vreme ce ultimul secretar general al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) a fost constrâns să-şi câştige existenţa făcând reclamă la pizza.

Dar vorbind concret, îmi dau seama că nu prea avem de ce să ne bucurăm. Occidentul - prin asta înţelegându-i pe cei care au aderat la setul de valori comune ce definea cândva “Lumea liberă”, cu democraţia şi libertatea pe primele locuri, şi nu ansamblul ţărilor situate la Vestul fostului bloc sovietic - Occidentul, deci, a înregistrat câteva bătălii decisive sub Reagan şi Margaret Thatcher, însă, contrar opiniei comune, nu a câştigat războiul rece. Bineînţeles că, dacă limităm definirea acestuia la aspectul pur militar, e clar şi indubitabil că NATO şi-a surclasat adversarul, Tratatul de la Varşovia. Numai că războiul rece nu s-a limitat la aspectul militar. El a fost înainte de toate un război ideologic, opunând democraţiile liberale totalitarismului comunist. Din această perspectivă suntem obligaţi să constatăm că: a) războiul rece nu s-a încheiat; b) democraţiile liberale nu au câştigat, de vreme ce, cum vom vedea, s-au contaminat de răul pe care l-au combătut atâta amar de timp, reluând, acum, pe cont propriu, unele dintre principalele caracteristici ale fostului adversar. Lucruri adevărate mai cu seamă în Europa occidentală.

Dacă vom privi lucrurile obiectiv, prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost mai puţin provocată de manevrele occidentale, cât de stupiditatea propriilor conducători, care au epuizat resursele sistemului încercând să rivalizeze cu Statele Unite şi să menţină statutul de supraputere cu preţul sinuciderii economice. Atâta vreme cât măreţia ţării se măsura în cantitatea de cărbune extras, prin oţelul produs, ori prin forţa armată, URSS se putea compara cu Occidentul. Dar în epoca microprocesoarelor, a armelor inteligente şi a exploziei consumerismului, ţara “socialismului real” nu mai putea să supravieţuiască. Nu mai avea cum să menţină iluzia progresului economic şi a bunăstării locuitorilor ei menţinând în acelaşi timp un ritm de înarmare ce reclama din ce în ce mai multe mijloace materiale, ştiinţifice şi tehnice, şi finanţând un imperiu hipertrofiat de vasalitate, mergând din Europa de Est în Etiopia şi Angola, trecând prin Vietnam, Cuba sau Nicaragua.

S-ar fi putut crede că Occidentul profita de situaţie pentru a accentua tensiunile economice. Dimpotrivă: el a prelungit artificial supravieţuirea adversarului printr-o politică de împrumuturi. Ajutorul extern avea să atingă punctul culminant în ultimii şapte ani din existenţa URSS, ridicându-se la cca. 45 miliarde dolari. Chiar şi Spania, pe care sovieticii o tratau de ţară “mică şi înapoiată”, a găsit mijloacele de a debloca 1,5 miliarde dolari credit de consum, cu ocazia vizitei oficiale a lui Mihail Gorbaciov din octombrie 1990.

Transfuziile de credite nu aveau să se oprească decât în 1991, atunci când şefii statelor occidentale, cu George Bush în frunte, şi-au dat seama că sistemul sovietic era de nereformat, că înverşunarea lor terapeutică nu servea întru nimic mirificul plan preconizat de Gorbaciov şi că o nouă contribuţie occidentală de 100 miliarde ar fi fost şi ea sortită eşecului.

Se înşală cei care cred că sprijinul acordat de occidentali Uniunii Sovietice era menit să le cumpere acestora liniştea în schimbul bancnotelor verzi: de-a lungul acestor ani fatidici, Vestul a încetat de a-i susţine pe disidenţii sovietici - singurii cu adevărat democraţi din ţară - pentru a-i sprijini pe “comuniştii liberali” şi pe “reformatorii comunişti” al căror scop nu era decât supravieţuirea sistemului tocmai cu concursul celor pe care majoritatea îi considera drept “duşmanul capitalist”. Lipsită de ajutorul şi de legitimitatea conferită până atunci, lupta disidenţilor a devenit absolut inutilă. Defăimaţi de propaganda sovietică, prezentaţi ca nişte contestatari înăcriţi şi cârcotaşi, disidenţii nu făceau decât să-şi piardă din credibilitate în ochii occidentalilor, în vreme ce gorbacioviştii erau percepuţi ca realişti şi plini de cele mai bune intenţii.

Iar când sistemul sovietic a binevoit să se prăbuşească, Vestul nu a înregistrat nici o bucurie aparte. Puţini, foarte puţini au fost cei care cereau cât de cât o pedeapsă, asta ca să nu mai vorbim de necesitatea vreunui “nou Nürnberg” pentru torţionarii sovietici, care au comis unele dintre cele mai abominabile crime făcute vreodată împotriva umanităţii. Liderii occidentali păreau mai degrabă stânjeniţi - ba chiar necăjiţi - de prăbuşirea vechiului adversar, cu toate că acesta era fără nici o îndoială cel mai însemnat eveniment istoric al sfârşitului de secol XX.

2. Urmările unui lucru făcut de mântuială

În februarie 1991, cu câteva luni înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice, după ce au eliberat Kuweitul şi au înfrânt armatele lui Saddam Hussein, aliaţii occidentali şi-au oprit ofensiva pe drumul către Bagdad, lăsându-l în pace pe dictatorul irakian. Cunoaştem consecinţele acelei acţiuni neterminate: doisprezece ani de tiranie în plus şi un nou război în 2003. Nu altul a fost comportamentul occidental faţă de comunism. În anii 1991-1992, în loc să ceară “decomunizarea” ţării, vesticii s-au repezit să le acorde liderilor sovietici brevete de democraţie. Nişte lideri care, înainte de a-şi pierde puterea (unicul lor scop, de altfel, fiind tocmai conservarea ei), încercaseră zadarnic să controleze inexorabila mişcare către libertate prin nişte reforme ineficiente şi insuficiente. Căderea lor a fost efectul presiunii populare, care s-a adăugat propriei lor prostii, şi nicidecum voinţei lor de a distruge sistemul, aşa cum eronat şi prea generos sunt creditaţi astăzi.

Consecinţele acestei noi acţiuni nefinalizate la timp sunt şi mai grave decât războiul neîncheiat în 1991 contra lui Saddam Hussein. Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat în 1945 dacă aliaţii victorioşi nu ar fi cerut Germaniei hitleriste pace necondiţionată şi s-ar fi mulţumit cu o “perestroika naţional-socialistă”. Care ar fi fost destinul Germaniei în următorii treizeci de ani? Oare ar fi devenit ea democraţia care este azi? Prea puţin probabil. Ar fi traversat cu siguranţă o perioadă calificată drept “post-totalitară”, indiferent de sensul acordat expresiei. Sub varii formule politice edulcorate, naziştii şi colaboratorii lor ar fi rămas nişte forţe politice importante nu doar în ţara lor, ci şi în ţările ocupate de Germania. Cu timpul, ei ar fi revenit la putere pentru a instaura o variantă soft a vechii ideologii, mai puţin sângeroasă poate, dar la fel de inacceptabilă, contaminând o mare parte a Europei. În orice caz, văzând rezultatele electorale obţinute astăzi în unele ţări de partidele de extremă dreaptă - şi care abia dacă denunţă nazismul din vârful buzelor - e greu să ne imaginăm lucrurile altfel.

Dar ce s-a putut evita cu nazismul este pe cale de-a se produce cu comunismul. În Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Bulgaria, România, Polonia şi chiar în părţile estice ale Germaniei federale, vechii comunişti stau încă bine în şa, obţinând voturi suficiente pentru a-şi permite să formeze singuri noi guverne, sau, cel puţin, să participe la formarea acestora. Deocamdată, fiind încă sub efectele loviturii din 1991, ei sunt concesivi, admit principiul alternanţei şi cedează puterea atunci când nu dispun de majoritate. Dar ce se va întâmpla peste câţiva ani? Cu timpul, traumatismul se va cicatriza. Cine poate spune că ei, comuniştii, nu-şi vor regăsi morga pe care le-o conferă ideologia marxistă, convingerea că numai ei au dreptate şi că sunt singurii investiţi cu sacra misie de a aduce fericirea omenirii? Legitima ostracizare a partidelor de extremă dreaptă de către forţele democrate se explică printr-un principiu cât se poate de simplu: “să nu se mai repete niciodată”. Europenii ar fi avut toată dreptatea să-l aplice la fel de bine şi comuniştilor, numai că lucrurile sunt departe de-a fi aşa.

Cele mai teribile temeri par justificate când examinezi situaţia din Rusia. Ce observăm? Alegerile prezidenţiale din anul 2000 au arătat limpede ce gen de democraţie s-a instaurat în această ţară: alegătorii nu au avut de optat decât între un locotenent-colonel KGB, fost consilier pe problemele celebrei Stasi, securitatea est-germană de tristă amintire, şi un lider comunist care proferă idei profund antisemite, susţinând într-una dintre lucrările sale o alianţă între Rusia şi Islamul radical împotriva Occidentului (Ghenadi Ziuganov, Gheografiia pobedî: osnovy rossiiskoi gheopolitiki, Ed. Ziuganov, Moscova, 1997). Despre ce fel de democraţie vorbim, atunci? Iar dacă ne uităm ceva mai atent la detalii, constatăm că favoritul europenilor la acele alegeri, Evgheni Primakov, “curatul” herculean care ar fi trebuit să cureţe grajdurile lui Elţîn, era un general KGB, fost rezident în Orientul Mijlociu, fost membru al Biroului Politic sub Gorbaciov, vechi prieten cu Saddam Hussein, cel mai recent titlu de glorie al său fiind că a pledat în 2004 în faţa Tribunalului penal de la Haga în apărarea prietenului său Slobodan Miloşevici. Bineînţeles că este inutil a mai vorbi despre alegerile din martie 2004: Putin a fost, în fapt, candidatul unic, contracandidaţii fiind total nesemnificativi şi necunoscuţi electoratului. Iată democraţia “russian style”.

KGB-ul a câştigat, aşadar. După zece ani de tentative şovăielnice de reformă, a recâştigat puterea şi n-a întârziat să-şi restabilească autoritatea asupra ansamblului ţării. Canalele de televiziune independente s-au închis unul după altul. Cecenia a rămas o rană deschisă asupra căreia soldatul rus, condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, îşi înmulţeşte fărădelegile şi crimele împotriva umanităţii. Jurnalişti precum Andrei Babiţki au fost întemniţaţi şi deferiţi justiţiei fiindcă au relatat într-o manieră independentă atrocităţile comise acolo. Alţii, precum Grigori Pasko sau căpitanul de marină Alexandr Nikitin au fost acuzaţi de spionaj şi trădare pentru că au dezvăluit ce ameninţare reprezintă flota rusă pentru mediul înconjurător, în special prin deversarea în mare a deşeurilor nucleare. Statul nu ezită să distrugă un gigant industrial ca Iukos, ţinându-i ani de-a rândul preşedintele după gratii, cu acuzaţia oficială de evaziune fiscală, în realitate, însă, pentru a renaţionaliza grosul activelor în profitul apropiaţilor Kremlinului. De altfel, corupţia a fost ridicată la rang de sistem, un sistem în care KGB deţine în mare parte controlul asupra crimei organizate, taxelor de protecţie, traficului de arme şi droguri. În realitate, ne aflăm în faţa unui adevărat sindicat al crimei, asemănător celebrului “Spectru” din filmele cu James Bond.

Cel mai ciudat e că toate astea nu-i fac nicidecum pe liderii occidentali să nu-l mai curteze pe Putin. După ce l-a “privit în ochi şi şi-a dat seama ce suflet are”, Bush îl consideră pe Putin prietenul lui, făcându-i onoarea de a-l invita la ranchul său de la Crawford, în Texas. Aşa ceva este pentru mine ceva absolut de neînţeles. De-a lungul numeroaselor mele întâlniri cu ofiţeri ai KGB, niciodată n-am fost în stare să le întrevăd sufletul, fie şi preţ de o fracţiune de secundă. Şi preşedintele Franţei, Jacques Chirac, se consideră “prietenul” lui Putin, cel care l-a invitat la o partidă de pescuit la Sankt Petersburg, ca să nu mai vorbim de premierul britanic Tony Blair, care împărtăşeşte aceleaşi sentimente. Toţi aceşti şefi de stat nu contenesc să-şi manifeste satisfacţia de-a vedea Rusia susţinând Occidentul în războiul contra Al-Qaida. La urma urmei, dacă ar fi să cităm chiar cuvintele lui Blair, “Rusia are o vastă experienţă în lupta împotriva terorismului”. În ce mă priveşte, nu credeam să ajung vreodată să aud un om politic occidental pronunţând o frază atât de insultătoare faţă de milioanele de victime ale terorismului sovietic. E tot aşa de cumplită şi de stupidă ca o afirmaţie privind vasta experienţă a Germaniei în gestionarea afacerilor evreieşti! Tocmai Rusia sovietică este cea care a inventat, ca să zic aşa, terorismul politic în variantă modernă, propagându-l de-a lungul şi de-a latul planetei. Ea şi nu altcineva este direct responsabilă de explozia tuturor punctelor fierbinţi ale terorismului mondial, islamice sau de altă natură, care au proliferat în ultimii ani. La originea acestora se află invariabil o invazie sovietică, vreo operaţiune subversivă a sovieticilor sau a vreunui “front de eliberare” finanţat, antrenat sau sprijinit de Moscova. Cu un aşa prieten… nu mai ai nevoie de duşmani. Astfel încât, mi-e teamă că o alianţă tocmai cu Rusia în războiul contra terorismului nu va face decât să perpetueze terorismul ad vitam aeternam.

“Fără îndoială, mi se va răspunde, toate astea sunt realităţi întristătoare, dar dacă ruşii ar fi vrut să-şi aleagă alţi lideri ar fi putut foarte bine s-o facă. Nu se spune că fiecare popor are parte de liderii pe care îi merită? Dacă poporul rus nu aderă la valorile occidentale şi preferă să rămână sub jugul KGB, ţările occidentale nu pot să schimbe mare lucru”.

Poate că aşa este. Şi totuşi, ce face Occidentul? Fac, oare, cumva obiectul vreunui examen critic vechii colaboratori ai sovieticilor, simpatizanţii lor marxizanţi, apologeţii socialismului şi tovarăşii lor de drum din lumea occidentală? Au fost ei oare scoşi la pensie? Dimpotrivă! În multe ţări europene, departe de-a fi supuşi oprobriului public, toţi aceştia au rămas nişte personaje respectabile şi frecventabile. Nici vorbă să fie discreditaţi pentru greşelile lor, dimpotrivă, au fost ridicaţi la rang de experţi incontestabili în analiza comunismului şi, în sens mai larg, specialişti în ansamblul ştiinţelor politice. Ba încă unii dintre ei au devenit consilieri cu mare influenţă pe lângă anumiţi şefi de stat şi de guverne care, pe vremea URSS, nici nu aveau vreo simpatie pentru Moscova şi regimul de acolo. Şi - culmea - unii au reuşit aşa de bine în cariera politică, încât, în destul de multe ţări, au pătruns în cele mai înalte sfere ale puterii. Cum vom vedea, tocmai sub influenţa lor se desfăşoară mare parte din construcţia europeană.