11 Septembrie 2001

Inercand sa restabilesc legatura cu momentul 11 septembrie 2001 , pe care l-am trait in "real time" ,aproape sufocat de praful Gemenilor sfaramati , mi-am reamintit textul publicat atunci de Cornel Nistorescu , "Cantarea Americii". In el sunt curpinse majoritatea elementelor de care ai nevoie pentru a intelege mecanismul din interiorul organismului american.

De ce sunt americanii atat de solidari intre ei? Nu seamana unul cu celalalt nici daca ii vopsesti! Vorbesc toate limbile pamantului si alcatuiesc un amalgam ametitor de civilizatii. Unele sunt aproape disparute, altele incompatibile intre ele, iar in materie de credinte religioase nici Dumnezeu nu le mai tine socoteala. Si, totusi, tragedia americana a facut din trei sute de milioane de oameni o mana stransa pe inima. N-a sarit nimeni sa acuze Casa Alba, armata si serviciile secrete ca reprezinta o adunatura de neispraviti. N-a fugit nimeni sa-si scoata banii din banci. Nu s-a inghesuit nimeni pe strazile vecine sa caste gura. Americanii au dat fuga sa doneze sange si s-au oferit ca voluntari. Dupa primele momente de panica, au ridicat steagul pe ruinele fumegande, punandu-si tricouri, sepci si cravate in culorile drapelului national. Au fixat steaguri pe cladiri si pe autoturisme de ziceai ca in fiecare loc si in fiecare automobil trece un ministru sau presedintele. Si cu orice prilej au izbucnit in cantecul lor traditional: God Bless America! Mut ca bolovanul, am urmarit concertul de binefacere, difuzat sambata. O data, de doua ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood si cati au mai fost si pe care nici un film si nici o casa de productie nu i-a putut aduna vreodata la un loc. Spiritul americanilor, de solidaritate, i-a transformat intr-un cor. Cor e putin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici Bill Clinton, nici Colin Powell fara riscul de a se impiedica in cuvinte si sunete, se auzea maret si inconfundabil in acest spectacol de binefacere. Nu stiu cum Dumnezeu toata aceasta cantare obsedanta a Americii nu suna nici dogit, nici nationalist, nici ostentativ! Te facea sa mori de ciuda ca nu esti in stare sa-ti canti si tu tara, fara a risca sa fii socotit sovin, ridicol sau suspect de cine stie ce interese meschine. Ore intregi am urmarit transmisia in direct si reluarea reluarii, ascultand povestea celui care a coborat o suta de etaje cu o femeie intr-un scaun cu rotile, fara sa stie cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a batut cu teroristii si a impiedicat avionul cazut in Pennsylvania sa se pulverizeze intr-o tinta, omorand alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reuseau ei sa se incline in fata unui semen? Pe nesimtite, cu fiecare cuvant si nota muzicala, amintirea unora se coagula intr-un mit modern al eroilor tragici. Si cu fiecare apel telefonic se adunau milioane si milioane de dolari intr-o colecta menita a recompensa nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumparat cu nimic.Ce Dumnezeu poate sa-i uneasca pe americani intr-un asemenea hal? Pamantul acela? Istoria lor galopanta? Puterea economica? Banul? Ore intregi am incercat sa gasesc un raspuns, fredonand melodii si inganand propozitii ce risca sa sune a locuri comune. Le-am intors pe toate fetele, dar n-am putut trece de o idee: numai libertatea poate face asemenea minuni!
Cornel Nistorescu
Septembrie 2001